top of page
Ora 12.45 intr-o marti din luna septembrie 2012, la birou. Se anunta o dupa-amiaza linistita, cu activitati rezonabile la birou, calduroasa, dar un pic nesigura. Urma sa merg cu fetele la masa. M-am dus la baie si mi-am facut testul de sarcina. Cele 5 minute in care trebuie sa astepti sa vezi daca apar 2 liniute sau nu au durat o vesnicie. Mi-am revazut viata pana in acel moment, cu bune si cu rele cu esecuri si cu impliniri. Nu stiam cum sa reactionez. Da, in sinea mea voiam sa fiu insarcinata, dar imi era teama. Simteam ceva. Palmele imi erau ude de transpiratie, simteam furnicaturi in stomac, ma luasera caldurile din cap si pana la picioare, simteam ca imi explodeaza sufletul. Ma uit cu coada ochiului la test, vad cum cea de-a doua liniuta prinde contur usor, dar sigur. Imi zic in sinea mea ca poate nu vad bine si sa mai astept. Nu, vad bine, chiar vad foarte bine.
O caldura imensa imi inunda corpul, am lacrimi in gat, nu pot sa scot un cuvant ca sunt in baia de la birou. Vreau sa urlu de bucurie si nu pot. Imi dau lacrimile, caldura de am simtit-o mai devreme o simt din nou, parca plutesc. DA. SUNT INSARCINATA. DA, O SA AM UN BEBE, O FETITA PENTRU CA ASTA MI-AM DORIT DIN ADANCUL SUFLETULUI MEU.
Imi revin cand aud usa de la baie deschizandu-se. Sunt terminata de fericita. Incerc sa ma abtin din rasputeri, fac un efort si nu schitez nici un gest. Apuc doar sa-i dau telefon lui D (o sa explic intr-o alta postare despre D) sa-l rog sa vina pana la mine la birou. Fetele ma asteapta sa mancam ca doar e pauza de masa pe plantatie si trebuie sa ne supunem regulilor. Nu pot sa-mi inghit nici saliva. Imi tremura barbia. A parcat D masina, am coborat si nu am putut scoate un sunet, am scos testul din portofel si ne-au dat lacrimile de bucurie. Si ca sa intelegeti ca nimic nu este intamplator si fiecare lucru isi are rostul lui pe lumea asta am simtit ca se intampla ceva cu mine. Nu va este strain sentimentul acela cand ceva din suflet, din interiorul tau iti spune sa nu faci un lucru si ca trebuie sa mai astepti. Cu vreo 4 zile inainte de test trebuia sa-mi fac o radiografie la maseaua de minte ca sa mi-o scot. Si m-am dus cu D sa o fac numai ca nu am putut sa intru. Pur si simplu am simtit ca nu trebuie sa o fac si bine am facut ca m-am bazat pe intuitie. Nu am mai fost buna de nimic in ziua respectiva. Parca eram intr-un balon, intr-un glob de sticla, nu auzeam nimic din ce se vorbea in jurul meu, nu mai puteam fi atenta la nimic. Seara, acasa, a fost de vis. Am ramas asa, in aceasta reverie vreo 2 saptamani in care nu am vrut sa ma stresez deloc si nici sa ma gandesc la ce se intramplase cu sarcinile anterioare pe care le-am pierdut. Simteam ca de data asta o sa fie altfel. Si da avea sa fie altfel pentru ca aveam alta persoana langa mine.
Va inchipuiti ca nu am spus la nimeni in primele 2 luni de zile, nici macar prietenilor apropiati, pentru ca nu am vrut si pentru ca nu am simtit. Era ceva al nostru, era un bob de mazare care crestea in mine. Tarziu ne-am dezmeticit si am inteles cu adevarat ce se intampla. Cam dupa primele 3 luni cand am simtit ca e totul ok am inceput sa citim, sa ne documentam mult, si apoi din ce in ce mai mult. Stateam noptile si citeam, ne lasam unul altuia linkuri deschise sa citim cand avem timp, cand unul pe telefon celalalt pe laptop. Am devorat site-uri. Sa nu va inchipuiti ca gasiti informatie pe site-urile romanesti, no way. Am stat si cautat pe site-urile din afara, pe diverse bloguri, din aproape in aproape am gasit ce cautam si multe alte informatii. Au fost site-uri care ne-au deschis ochii, site-uri care spuneau lucrurile asa cum voiam noi. Au fost sute de bloguri citite si parca cu cat citeam mau mult, cu atat simteam ca nu stim nimic si deveneam din ce in ce mai insetati de informatie.
Si iata ca a venit si prima ecografie, la care i-am vazut inimioara libelulei batand. Emotia a fost extrem de mare, m-a cuprins o caldura din cap si pana in varful degetelor picioarelor. Da era acolo, statea bine, inimioara batea.
A fost momentul in care mi-am zis: o sa fac tot cei mai bun pentru mine sa duc sarcina cum trebuie pana la capat si apoi tot ce imi sta in putinta sa o vad crescand sanatoasa si fericita alaturi de noi 2. M-au incercat cateva ganduri de ce o sa fie, dar sincer nu am avut preferinte, chiar imi doream si fata si baiat. Si daca a fost fata, urmeaza baiatul si uite asa o sa-l fac si pe al doilea, poate si pe al treilea, dar despre acest lucru in alta postare. Am ajuns acasa si i-am spus lui D ca trebuie sa ne ocupam serios de mine si de libelula. Si am inceput sa cautam iar si sa ne ridicam antenele in stanga si in dreapta. Un singur lucru, de fapt doua erau musai: sa nu ma rup la nastere si sa nu fac hemoroizi. Acestea au fost primele mele ganduri cu care am plecat la drum si pentru care trebuia sa fac tot posibilul sa nu mi se intample. Alimentatia mi-o schimbasem deja de cand l-am intalnit pe D, am inceput usor usor si chiar ma simteam ok, dar la momentul acela simteam ca mai trebuie sa fac ceva ca sa ma simt si mai bine si plus ca nu voiam sa ma fac cat casa deoarece atunci inca mai credeam in miturile ca trebuie sa mananci cat pentru 2 si multe proteine si calciu ca sa se hraneasca si copilul. Intre timp am mai fost la control si s-a ajuns la intrebarea cum o sa nasc. De fapt nici nu a existat vreo intrebare ca de fapt mi s-a sugerat cezariana de la bun inceput fara absolut nici o jena: este mai bine asa pentru toti, nu te doare absolut nimic, copilul iese imediat si daca ai si problema cu coagularea nu se poate altfel. Pe bune??????? Si eu unde eram in toata povestea asta? Altcineva urma sa ia decizia pentru mine, no way. Stiam ca vrem sa nastem in apa, asta cu siguranta, nu de fitze ca e la moda ci pur si simplu ca iubesc apa, iubesc marea, apa ma linisteste si imi da un sentiment de siguranta de liniste, de calm.
Intre timp am mai cautat si am ajuns, la recomandarea unei bune prietene, la un centru de pregatire pentru nastere unde am cunoscut-o pe Vania Limban, moasa independenta. Si nu am apucat sa intru bine pe usa cand am auzit-o pe Vania vorbind fata in fata cu o viitoare mamica, am vazut alte mamici facand gimnastica, alta mamica masaj, si mi-a fost de ajuns sa-mi zic ca acolo ma voi pregati pentru nastere. Stiti cum e momentul acela cand simti ca ceva e ok dinainte sa se intample si rezonezi perfect cu cel din fata ta. Asa a fost si in cazul meu, am simtit ca merita tot efortul financiar. Si au urmat cursurile de respiratie, pozitii de nastere, baby spa, nutritie, dad lab. Ahhhhh suuuper perioada am avut, cele 6 luni care mai ramasesera pana la venirea libelulei.
Pe parcursul povestirii despre sarcina si nastere o sa folosesc persoana a doua plural pentru ca efectiv, o sa intelegeti dupa ce cititi, am fost insarcinati amandoi si am nascut amandoi. De la bun inceput de cand am zis ca vrem sa nastem in apa, am fost priviti cu retincenta si cu uimire atat de prieteni cat si de doctori desi mergeam la o clinica care promova nasterea in apa. Ne-a fost dat sa auzim ca voi sta in cada in care o sa nasc cu materiile fecale si cu urina pentru ca in momentele acelea cica, nu iti poti controla corpul. Si uite asa am luat decizia sa schimbam primul doctor si sa cautam un altul care sa fie atent la cerintele noastre.
Radiam, mi se citea bucuria pe fata, imi licareau ochii, nu ma mai interesa nimic altceva in jur decat degetica din mine si noi. Au fost momente cand faceam totul din inertie, mecanic, gandul meu era in alta parte, eram mandra de burta mea, radeam in metrou de corporatistele care nu se dadeau la o parte sa-mi ofere locul lor, de corporatistii frustrati cu castile in urechi care trimiteau sms-uri amantelor. Eram cea mai fericita. Nu stiam cand se termina ziua si cum se facea 6 fara 10 plecam la exercitii si la sesiunile de pregatire pentru nastere. Am mers la inot la piscina, apa ma relaxeaza enorm, am mers pe jos mult, ma plimbam in Politehnica, urcam si coboram scarile de la metrou si nu pe scara rulanta. Am facut masaj la spate, drenaj limfatic si mi-au prins foarte bine. Am facut yoga pentru gravide. Minunate sedintele de yoga, eram zen dupa ele, nu ca nu as fi fost si in alte circumstante, dar ma inviorau, parca eram ca noua. Ah si sa nu uit la toate cursurile am fost impreuna cu D, niciodata singura.
O faza foarte tare a fost cand mi-am adus mingea la birou sa stau pe ea in loc de scaun. Toti m-au crezut dusa cu capul si evident cu fite. Dar nu-mi pasa pentru ca ma ajuta atat de tare si imi relaxa partea lombara, nu mai simteam burta asa de mare, spatele era relaxat, nu stateam cocosata. Steteam pe minge si imi bagam burta sub masa si lucram in liniste. Cateva persoane au vrut sa stea pe ea insa nu au reusit sa-si tina echilibrul. Deh nu prea erau prieteni cu sportul.
Lunile de sarcina la birou au fost extrem de frumoase, de la cafeaua de dimineata pana la pofta de ascultat melodii, desenat pe burta sau cantat libelulei Mama mea e florareasa. Cu siguranta se va recunoaste cand va citi. Si libelula asa se zbatea cand ii auzea vocea si dadea din picioare. Ma duceam imbracata in rochite mulate cu colanti prin care iesea burta, in blugi din aceia cu burta si toti se ofticau ca eu pot veni in blugi, evident cu camasa, tot timpul aranjata ca si cum nu vomasem cu o jumatate de ora inainte si nu aveam greturi.
Va arat o poza cu burta mea pe care au desenat fetele. :)
Am ajuns la un al doilea doctor recomandat care desi avea o oarecare experienta de nasteri in apa, la 7 luni jumatate ne-a spus, asa la un control de rutina, ca expulzia tot pe masa va avea loc ca nu cumva sa se inece copilul. Si atunci am zis okkkkk, hai sa vedem daca ne mai primeste altcineva si am ajuns la un alt domn doctor, foarte cunoscut printre prietenele si cunostintele mele, la aceeasi clinica, domn doctor cu care ne-am inteles de minune inca din prima clipa.
Era doctorul perfect, care este de acord cu tine tot timpul, iti respecta deciziile, iti explica riscurile cu argumente pertinente si te lasa sa alegi tu singura care este cea mai buna varianta pentru tine. Desi noi am vrut un anumit tip de nastere, el a fost de acord cu mentiunea ca trebuie sa avem ok-ul de la conducerea maternitatii. In mine deja se infiripase o anumita idee, inca nu eram 100% convinsa, aveam o oarecare teama, dar pe masura ce treceau zilele si cu cat citeam mai mult, cu cat ne documentam, cu atat devenea mai evidenta decizia ce urma sa o luam.
Am avut o sarcina fara probleme, desi la inceput, teama de a pierde o a treia sarcina a fost mai mult decat evidenta. Tocmai din acest motiv, dar mai ales pentru faptul ca am considerat ca este ceva intim care ne priveste doar pe noi 2 si pe nimeni altcineva, am anuntat in stanga si in dreapta pe la 6 luni. Slabuta fiind, burtica nu se vedea absolut deloc, cateva amice binevoitoare mi-au atras atentia dupa sarbatorile de iarna ca m-am cam ingrasat un pic si ar fi bine sa revin la formele initiale. Aveam o placere nebuna, morbida chiar sa le raspund ca libelula creste si ca este firesc sa ti se schimbe conformatia organismului. De cand am aflat ca sunt insarcinata si am simtit ca o sa fie totul in regula, mi-am dorit cu ardoare 2 lucruri si anume: sa nu mi se rupa perineul (aici mai multe informatii) in momentul expulziei si sa nu fac hemoroizi. Si uite asa am mai adaugat cateva link-uri la favourites tot citind si cautand informatii. La centrul de pregatire pentru nastere am facut exercitii pentru tonifierea perineului, dar o ora pe saptamana nu mi s-a parut indeajuns, drept urmare faceam si in metrou dimineata spre birou si seara acasa inainte de culcare. Cat despre hemoroizi nu mi-am facut asa mari probleme pentru ca oricum eu imi schimbasem total alimentatia de cand l-am intalnit pe D si in plus am fost extrem de selectiva atat la legume cat si la fructe si in niciun caz nu mancam mancare lasata pentru a doua zi. Proportia era undeva 60-40% intre mancare cruda si procesata. Numai cate kg de tabouleh am mancat si cate fructe.
Pofte nu am avut, eu nu cred in asa ceva, poftesti ceva in momentul in care ai lipsa de nutrienti sau minerale in organism si corpul iti cere. Nu voiam sa ies in evidenta cerandu-i ceva lui D, nu l-am pus sa se duca noaptea in Dorobanti dupa cirese sau pepene. Bagata in seama eram, imi facea masaj in fiecare seara pentru ca asta imi placea. Din punctul meu de vedere trebuie sa se faca diferenta intre pofta/nevoie si obisnuinta si abia dupa, sa spui: da, mi-e pofta. Ahhh daaa, am avut pofte de inele cu pietre, de margele si de pantofi si balerini, asta daca se pun. Si da, imi cumparam tot felul de prostioare si nebunii si mai ales balerini sub pretextul ca trebuie sa merg usor. Am mancat cat mi-a trebuit, echilibrat si variat, cu masura si nu am reusit sa ma ingras decat 18kg. Pastile am luat cateva luni pe timpul sarcinii, pentru un asa zis sindrom de coagulare, aspirina si niste fier pe care oricum l-am luat degeaba pentru ca nu s-a asimilat. Vitamine nu am luat pentru ca reglam din alimentatie.
II multumesc lui D care se documenta noaptea pentru mine si imi lasa link-urile deschise cu efectele pastilelor. Am mers pe instinct, am inceput sa-mi ascult corpul si la un moment dat am renuntat la tot. Si mi-a fost si mai bine (vomam de fiecare data dupa ce luam fierul) si am avut incredere in mine si nu am patit absolut nimic.
Nu intamplator am lasat sa inchei postarea despre sarcina cu un motto si anume: 'Mai e un pic!', asta pentru ca exista o continuitate intre ce am scris si ce voi scrie si posta de acum in colo. Acest 'mai e un pic' reprezinta incurajarea data de nana domnisoarei Libelule, pe tot parcursul sarcinii, la nastere si dupa nastere si acum cand scriu. M-a ajutat enorm de mult in clipele cand nu mai puteam de nerabdare, de frica, de nesiguranta, de bucurie, de tristete. Doar ce o auzeam la telefon: mai e un pic pana mergem la doctor sa o vezi, mai e un pic pana nasti, mai e un pic pana nu o sa mai planga asa mult. Mai e un pic pana va face un an.
...a wealth of flowers, a hint of warmth, a deepening of emotions. Wear it and have a happy heart.
bottom of page